marți, 23 martie 2010

"Sa-ti amintesti totdeauna ca marmura, oricat ar fi de scumpa, nu e nimic prin ea insasi si ca nu capata pret decat atunci cand mana sculptorului o transforma in capodopera. Cauta deci sa fii un sculptor, draga Vinicius. A iubi nu e de-ajuns. Trebuie sa stii sa iubesti si sa arati altuia in ce fel sa iubeasca. Plebea si animalele simt numai placerea, dar omul adevarat se deosebeste de ele tocmai prin marea insusire a schimbarii acestei placeri intr-o arta plina de noblete care sa poata fi socotita un dar divin. De aceea ea indestuleaza nu numai trupul, dar si sufletul"




Henryk Sienkiewicz- "Quo Vadis"

marți, 16 martie 2010

din seria "DRAGUL MEU" 16 . spre 17

Daca mintea m-ar asculta pentru cateva momente i-as cere sa scriu altceva. Dar camera e mult prea mica, ma strang peretii si ma asfixiaza fumul asta gros de tutun. E amar si miroase a dragoste...oare?



Vreau EU sa fiu FEMEIA DESTINULUI, dragul meu!

marți, 22 decembrie 2009

NO TITLE.

...unii ar spune ca scriu o data pe luna...altii ar spune ca scriu doar atunci cand am despre ce. Ei bine, eu spun ca scriu atunci cand am chef! As putea spune foarte usor "atunci cand am timp" dar as fi o ipocrita, pentru ca eu nu am timp. Si da, nu am timp la propriu. Stau suspendata intr-un vid unde nu am nici ora, nici minute, nici data, nici vara, nici soare, nici tic-tac..si nici orice altceva lumesc. Si mi-e bine aici, in vidul asta, imbratisata de niste brate nu pe atat de puternice pe cat ar trebui, dar timide si calde ca o atingere boreala pe obrazu-mi fin, jucandu-se apoi cu degetele mici prin parul meu nu chiar atat de negru, dar nici chiar atat de lung.
de ce sa evadez, cand "evadez" nu este cuvantul potrivit? Da, as putea sa fug, dar as fi o lasa, si nu ma las cuprinsa de reflux nici macar dimineata, cand frenezia aia absoluta din noapte ia sfarsit si ma trezesc acolo, goala, inca imbratisata, impartind o perna nici chiar atat de mica, dar nici prea moale, lasandu-ma devorata de niste ochi seducatori, insetati de buzele mele nici prea rosiatice, dar nici suficient de amare...
Imbatata de acelasi amor dulce imi despletesc drumurile si raman aici, in vid, inca o vreme, nici prea putina, dar nici suficient de multa, pentru ca prefer sa dorm atunci cand NU AM TIMP.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

bleeding muse

De undeva, de deasupra camerei imi picura stropi de cer in crestet. Nu are stele pentru ca inca nu e noapte si nici macar vara. Pe culoar o mie de voci soptite par ca vor sa-mi sparga timpanul, dar eu ma chinui sa nu aud, sa fiu surda, sa-mi inec strigatul in tandari de sticla ...
pe jos, cana mea cu vin rosu nu ma lasa sa-mi termin tigara. "La dracu! e asa frig afara...trebuie sa inchid geamul." Imi surade ideea de a iesi din casa desculta, sa mi se invineteasca degetele de la picioare, care imi vor cadea putrezite undeva pe trotuar. Un trecator absurd se va opri sa priveasca procesul lor de descompunere.. va mai cheama un prieten si vor ramane acolo, in fata degetelor mele putrezite, pe o bancuta ferita de un stejar uscat. Dar acum trebuie sa merg sa-mi spal mainile, in fata lavoir-ului asta nenorocit din camin si sa-mi privesc in oglinda murdara, fata patata de lacrimi stinse. "Ramona!" un cineva striga disperat o oarecare Ramona si ma opresc o clipa, cu privirea suspendata in oglinda, in timp ce eternul lichid imi scalda intregul chip in valuri rapide. Inca pot sa-mi tin ochii deschisi. "cat e ceasul?"...parca m-ar intreba pe mine, dar nu pot sa raspund, pentru ca nu stiu si nu am timp.As vrea sa-mi pot gasi papucii, dar si ei se ascund de mine, si ma indeamna parca sa plec desculta...nicaieri, unde sa dorm pana maine si unde cineva imi va aduce o cana maaare cu ceai de lamaie si miere. Daaa...dar mi s-au uscat pana si crizantemele,...din cauza frigiderului care se incapataneaza si nu se mai opreste...a inghetat tot...si inimi, si lacrimi si iubiri...si mai curge lenes, din cand in cand cate o petala secatuita sau o frunzulita galben-maronie..inca nu-mi pot dezlipi trupul de sifonier, care pare ca vrea sa ma inghita. Mi-e rau.

duminică, 20 septembrie 2009

Les jours tristes -yann tiersen-

Mi-am imbracat din nou rochita alba de copil si pasesc iar in ritm de vals absolut, desculta, pe gresia rece...Nu mi-e teama sa zambesc pentru ca dincolo, in spatele usii ma asteapta un pian cald, o vioara...si-un acordeon...
Deschid usa. O incapere mare, inalta...si foarte bine luminata de rasarit de primavara. Sunt doar trei lucruri...acelea care ma asteptau. Si acum imi canta. Imi canta sa-mi ridice de pe ochi-mi negri tristetea acuta ce mi s-a infiltrat pe sub piele, in trup si de acolo in fiinta...Si eu zambesc printre lacrimi ce par a fi de tristete crunta, dar uite cum tocmai invat sa-mi reprim suferintele si sa-mi traiesc eternul asa cum ma aflu...singura! Fara EL care sa ma iubeasca si sa ma protejeze..sa ma sarute de noapte buna in vesnicele nopti negre si sa-mi mangaie chipul inainte de rasarit. Si totul suna atat de frumos si pasii mi se indreapta lent catre mijlocul camerei...lent, dar in acelasi timp nerabdator, ca un copil caruia i se promite o acadea mare...si colorata. Nu-mi mai pot controla trupul care s-a pierdut printre note puternice de pian cu acord perfect de vioara si sunete vagi de acordeon. Sunt iar copil si parul scurt mi-e tot ciufulit si zbuciumat ca odinioara. Dansez. Dansez calm si ma pierd. Si ma scufund aici, in lumea asta, si ma daruiesc ei...Imi inlatur rochita alba, brodata cu dantela imaculata, de pe umarul stang...apoi de pe cel drept. Totul se intampla intr-un timp incremenit, total detasat de tot ceea ce inseamna omenire si realitate. Imi place aici, imi place naivitatea si inocenta pe care am sa le pot pastra vesnic, pentru ca aici, acum, nimic nu mi se poate intampla. Si privesc in gol, pe ferestrele mari cat un perete intreg, cu perdele clasice, de culoarea fildesului, cu umerii goi, cu rochita cazuta..din care sta sa-mi iasa sanul stang. Dar eu nu ma vad si nu ma simt. Sunt aici si ma daruiesc unei lumi din care nimeni nu mai face parte...Si ma dezbrac si raman goala. Si goala raman intr-o lume care inseamna moarte in lumina.
De sus, se poate vedea clar un copil cu trup de femeie goala, cu parul negru si ciufulit ce-i acopera o parte din chip si cu ochi negri atintiti vesnic spre fereastra. Pare ca asteapta ceva...In neclintire, cu mana dreapta intinsa catre locul in care-i e indreptata privirea impietrita, cu buze vinete si cearcane uriase pare asa frumoasa...
Muzica nu s-a oprit si nu are sa se opreasca vreodata. Instrumentele scot aceeasi muzica puternica, dar suava ce a ademenit-o pe copila..

Si totul reintra in ordinea fireasca a lucrurilor.

vineri, 13 martie 2009

Azi pot din hartie colorata.


Pot sa fac o floare vesela. Sau pot sa fac chiar una trista!
Pot sa fac inimioare cu gust de capsuni, din hartie galben-albastra.
Pot sa fac un ursulet. Pot sa fac doi ursuleti!
Pot sa fac o scufita rosie turquoise, sau neagra...sau de ce nu verde?
Pot sa fac stropi mari de ploaie sarata, kaki si sa-i impletesc cu lacrimi dulci, maro!
Pot sa fac un avion cu vasle in loc de aripi...
Pot sa fac o mama cu rochita roz, de fetita!
Pot sa fac un fluture din doua buze mari, violete.
Pot sa fac o acadea rogvaiv in forma de triunghi oval.
Pot sa fac miere zaharata intr-un borcan lipicios, rosu.
Pot sa fac flori de zapada.
Pot sa fac stele de cules de pe un camp albastru deschis.
Pot sa fac umbrele, care la prima ploaie se dezbraca,timid.
Pot sa fac oglinzi in care sa nu se reflecte nicio imagine.
Pot sa fac un cer fara soare.
Pot sa fac trupuri fara capete. Capete fara ochi si zambete.
Pot sa fac fantome de pomi albastri,in care se catara pisici portocalii.
Pot sa fac oameni mai buni...
Pot sa fac zile mai scurte si clipe mai frumoase...
Dar...nu am hartie colorata.

miercuri, 11 martie 2009

Dar ei nu stiau nici sa-si incheie sireturile...

Moscova.
Pe-aproape de gradinita erau doua leagane. Prin preajma orelor douazeci ,doi copii leganandu-se alene. Le clantaneau dintii datorita gerului, datorita unor sentimente puternice sau...pur si simplu. Nu se stie de cand, de ce si cat timp aveau sa mai stea acolo. Inca nu ningea, desi cerul era acoperit de nori grei, tumultosi de zapada. Vantul se mai potolise putin, isi oprise din taisul ca al unei lame de cutit, incetand sa mai biciuie pometii imbujorati ai copiilor. Fetita avea mainile inghetate pe lanturile reci ale leaganului. Prin suvitele-i roscate de par se putea observa o bruma usoara, cristalina. Avea pistrui si ochii verzi. Baiatul, saten, cu ochii expresivi si caprui purta manusi. Buzele i se invinetisera usor si suradea din ele trist, lasandu-i descoperit un dinte stirb.
Erau ingrijiti, frumos imbracati si purtau batistute albe, imaculate cu initiale. Fetita sparge linistea de gheata:
-De ce crezi ca ninge?
-Ah?
-Da. De ce ninge?
-Nu ninge.
-Nu...nu acum. Dar de ce ninge in general?
-Pentru ca suntem in Rusia!
-Ha-ha...prostut ce esti! Nu ninge doar aici, la noi. Ninge peste tot!
-Aaa...da?
-Da. Asa mi-a spus mie tovarasa educatoare! Dar tu nu stii! esti prea mic!
-O sa cresc si eu mare!
-Da, dar pana atunci eu am sa fiu si mai mare!
-Daaa? De ce?
-Pentru ca....asa!
-Ha-ha!!! asta nu ti-a mai spus-o "tovarasa educatoare"?
-Mmm...nu...Dar lasa asta! Sa revenim...de ce ninge?
-Nu stiu...mi-ar placea sa ploua.
-Cand?
-Tot timpul.
-De ce?
-Pentru ca simt.
-Umed?
-Nu...stropi!
-Esti un prost!
-Crezi tu? Nu sunt!....Ahm...Anka...ti s-au desfacut sireturile...
Fetita se apleca usor peste genunchi si putu sa observe cum ii atarnau sireturile ghetutei din piciorul stang. O emotie covarsitoare in piept, si abia se stapanea sa nu-i pice o lacrima trista.
-Esti un prost, Boris! Esti un prost! Da! Un prost!
-Ce am facut?
-Tocmai! Nu ai facut nimic! Ia spune-mi..stii tu sa legi sireturi?
-....
-SPUNE!
-Nu...de obicei ma leaga Anuska.
-Aha...
-De ce?
-Pai de-aia!
-Leaga-ti sireturile, anka!
Fetita statea atarnata deasupra picioarelor leganandu-se din ce in ce mai lent.
-Nu pot. Nu stiu...
-Esti o prosta!
-Nu, nu sunt deloc! Tu esti prost!
Din cer zapada a inceput sa curga ca intr-o poveste nestiuta, dintr-un alt spatiu si alt timp, al vesniciei.
-Anka...de ce ninge?
-Shht...prost ce esti! Nu ninge...e praf de zana!
-Ce e ala praf de zana?
-E praful care te adoarme cand ti-e frig.
-Anka...de ce nu mai vine mama?
-Nu stiu...lasa-te cuprins de valul prafurilor...inchide ochii...
-E atat de cald acum...praful de zana e magic..il simt...
-Dormi, micutule Boris...dormi.